Andra C

Dar iubirea cere putin viitor, si pentru noi nu mai existau decat clipe.

Relatand direct din mijlocul intamplarilor, ne-am intors la primitivism si ne batem cu apa si carbuni. Cu asta se recompenseaza presiunea unui examen: eliberare totala. Timpul pare sa treaca altfel pentru ca de acum e numai al nostru.
     I.
Cand te afli intr-un asemenea loc, esti convins ca luna nu e doar un astru si lacul nu doar o reflecta. O picatura de ploaie in care mirosi toate legile naturii, un gand fugar.. Un simplu gand pe care il mai ai uneori cand nu iti doresti nimic. Atata liniste te face sa crezi ca nu ai mai simtit niciodata altceva.
     II.
Am ars pana la ultima litera dovada muncii noastre din ultimele luni.
     III.
A urmat un film cat se poate de prost si o dimineata minunata.
     IV.And I love dancing…in the rain
O ploaie de vara ne surprinde in exact momentul in care poti sa inspiri. Picaturile contstruiesc un ritm paralel cu al muzicii si cu al rasului. Si toate o energie aproape palpabila, abandonata de rigoarea oricarui rationament, dovada a fortei vitale.
Parasim cadrul in acest moment pentru a lasa imaginatia libera.

Noapte neagra si senina fara stele si fara luna. Conturul padurii albastru se simte frematand pe orizont fara vant. Apa cu sclipiri proprii face singura unde. Aerul sta, nemiscat si rece. Copacii de aproape au o descriere mai ampla. Ascutiti spre varf, cu crengile mai rare, negri individual, dar albastri in ansamblu, animati doar de propria lor forma, stau. Cerul nu poate oglindi apa si nici apa cerul si nici apa padurea.. Un sunet surd din aerul rece fara vant spune ca peisajul e animat.
Eul liric se strecoara printre copaci.

Nu am sa tin un discurs despre conservarea traditiilor, sau inlocuirea acestora cu simboluri care nu au absolut nicio legatura cu conceptia noastra asupra sarbatorii. Am sa remarc doar ca din ce in ce mai mult isi pierde din insemnatate. Fie din cauza indepartarii de viziunea crestina, fie din cauza ornamentelor mult prea kitchioase care ne invadeaza si ne sufoca, asistam la o degradare. Vad la statusuri in prima zi de Paste, alaturi de avatarul cu ‘traditionalul’ iepure imprumutat, un mirific status ‘plecat la baut’ sau ‘rupt\spart’ (asta dupa noaptea de Inviere). Nu sunt genul critic pesimist, dar nu pot sa nu remarc cum tot ceea ce avea candva valoare si era anticipat de nenumarate pregatiri si emotii se transforma intr-un simplu prilej de petrecere. Si stiu si ca nu sunt singura care vede asta; e usor sa lasi lucrurile la voia intamplarii.

Cred ca problema e ca nu stim sa mai fim surprinsi si suntem prea egoisti ca sa mai putem fi creativi si sa surprindem. Invatand sa toleram totul, nu ne mai putem da seama ce e deosebit. Si asta se extinde pe mult mai multe planuri. E atat de usor sa treci prin viata ta nenumarate persoane si evenimente prea putin importante, crezand ca astfel dobandesti ceva, si atat de greu sa tii langa tine pe cineva care chiar conteaza.

Suntem prea orgoliosi sa oferim mai mult.

O zi in care cred ca nu am sa ies din casa, ci am sa stau sa ma gandesc la lucruri simple. Am sa ma gandesc la familie, la cei pe care i-am neglijat sau cu care m-am purtat urat fara explicatii (pentru ca nu vad ce explicatii s-ar putea gasi pt asa ceva), la cei cu care imi petrec cea mai mare parte din timp si cu care chiar si sucul obsesiv din fiecare weekend si statul degeaba in parcari este de-a dreptul minunat. La toate glumele proaste pe care le-am facut, la situatii penibile, la momentele in care am ras cu lacrimi si la cele in care pur si simplu nu imi gaseam puterea sa ma adun. La aberatiile din ora de filozofie cu “deci” dupa fiecare cuvant si permanentul ranjet calm si prietenos, la aluziile sau ma rog precizarile deocheate din ora de istorie, la cat de enervanta sunt la engleza (scuze Irina :-D) si la cat de putin timp mai am sa ma bucur de toate astea..

Din nou vacanta de Paste, in care am sa ma ingrop in variante. Am sa profit totusi de “renasterea naturii” ca sa imi propun sa… [aici am o lista].
Afara e nor si e o atmosfera de moleseala si vreau sa ploua. Ploile de primavara sunt cele mai frumoase.

“De-a lungul existentei am ajuns la mai multe opinii datorita profesiei mele, dar de fiecare data ma simteam ca un copil in fata unui “lego”. Stiti ca aceste jocuri de constructii sunt insotite de un carnetel de modele si simteam mereu o satsfactie copilareasca sa copiez cat mai fidel figurile, in acelasi timp propuse, dar si hotarate dinainte. Cu toate acestea, carnetelul de tipare, ca si viata, continuau totodata sa imi sugereze si alte posibilitati care tinteau mai departe. Este ceea ce n-am incetat niciodata sa caut in jurul meu, in munca mea de zi cu zi si nici mai tarziu la batranete, atunci cand n-am mai avut acces la constructiile obisnuite. Lor le-am consacrat mai mult de jumatate de secol de invatatura satisfacatoare atat pentru ceilalti cat si pentru mine. Puteam asadar, odata cu toate hartoagele, sa abandonez si ghidul jocului de constructii. Ceea ce cautam nu se afla aici, dat fiind ca era vorba de ceva ce trebuia sa se rezolve de la sine*. Din pacate, problema insurmontabila era ca nu puteam renunta la piesele jocului, caci constituiau singura materie prima de care dispune omul dornic sa construiasca. Ele sunt insa astfel concepute - avand in vedere insasi structura lor - incat sa nu le poti folosi decat pentru modelele din carnetel, chiar si atunci cand nu le mai ai in fata.”

*conceptia lui Kataev - viata insasi este frumoasa, orice ai face; isi contine propria justificare in asa masura incat poti sa i te incredintezi in orice circumstanta, caci sfarseste prin a-ti rezolva toate problemele.

Citeam aceasta nuvela si m-a impresionat ideea, asa ca am postat-o, gandindu-ma  ca poate va avea acelasi efect si asupra altora. Ca sa fie mai clar, trateaza urmatoarea idee: fiecare om inaintea “trecerii” are un moment de fericire, in care isi revede implinirile. Acestea duc la un efect asemanator cu inertia - adica o prelungire a vietii de acum in cea de apoi. Pe langa asta se regaseste si fenomenul contrar, numit “automatism psihic”, care consta din evenimente ce anticipeaza acel moment. Tranzitia asta este explicata ca o punte de trecere intre “aici” si “dincolo”. Pentru o mai buna intelegere, recomand aceasta nuvela oricui doreste sa isi imbogateasca viziunea cu inca o parere. Are si o ecranizare apartinand lui Andre Delvaux.

Caz comun: acela cand ii reprosam cuiva ca nu putem avea incredere in el. Am sa sustin ca increderea e reflexiva si de fapt nu avem incredere in noi. Suntem suspiciosi, prea atenti, chiar stresati uneori ca ni s-ar putea ascunde anumite lucruri. Cica suntem precauti si analizam in perspectiva; asta ne da impresia ca avem control asupra situatiei. De fapt ne e teama ca nu suntem luati in serios, sau ca vom fi inlocuiti. Ne e teama sa facem marturisiri, ca apoi sa ni se dea, poate, cu ele in cap. Ne temem sa fim prea liberi, ca apoi sa fim interpretati gresit sau sa simtim ca am irosit atata sinceritate degeaba. Si se simte. O atitudine rezervata e ca un repros sacaitor la adresa celuilalt. Reactia, evident, e reciproca. Putem pune semnul “echivalent”.

Dar cum poate fi invinsa aceasta ingrijorare inutila pe care o acoperim cu masca “seriozitatii proprii”? Multi dintre noi am ajuns in punctul in care nu ne mai pasa cum suntem tratati, atata timp cat avem constiinta impacata ca am fost corecti. Raspunsul e totusi la indemana oricui, comunicare.. Si poate ar trebui sa privim mai mult din punctul nostru de vedere decat sa incercam sa il ghicim pe al celuilalt.

Am sa inchei acest articol citand dintr-un (pen)friend, fiindca nu imi amintesc exact sursa, un rand ce mi-a ramas in minte si a devenit de mult timp motto-ul actiunilor mele: “You can see life through the eyes of fear or through the eyes of love”. Dar asta nu inseamna sa iti pierzi capul..

I-as gasi un sinonom: putere.

Soundtrackul vietii noastre. Fiecare si-l alege dupa ritmul sau, dar e in permanenta pe fundalul amintirilor noastre. Primul sarut, vacanta de vara, adolescenta, un blues pe care ne-am indragostit, momentul in care tranteam plini de nervi si cu lacrimi in ochi toate obiectele care ne ieseau in cale. E ceea ce iti da energia aia vitala care te ajuta sa te recuperezi dupa nopti de framantari, un puls care te deconecteaza macar pentru putin de realitate si iti desfasoara un intreg trecut sonor, atatea locuri si persoane care au disparut din viata noastra, dar pe care le mai avem intiparite acolo, in acea coloana sonora. Retraim la fel de intens momente care au ramas undeva in noi, readucem in fata noastra zambete si priviri pe care le-am indragit si le-am uitat si nimeni nu ne poate condamna ca suntem visatori, pentru ca e muzica noastra.

O sala goala, o oglinda, un casetofon si cateva CDuri, o forta fizica ce pare sa fie generata doar de muzica, dorinta de a merge pana la limitele extreme ale rezistentei sunt un sfarsit de saptamana integrat de mult timp vietii mele. Fuziune intre sunete, vise, efort fizic. Toate iti dau ceea ce poti numi pe scurt .. putere.

Odata cu inaintarea noastra in varsta, au loc firestile si multdiscutatele schimbari, in care se remarca cresterea in complexitate a nevoilor, asteptarilor, cerintelor, responsabilitatilor etc. Pe scurt, ne maturizam. Ne amintim cum parintii ne spuneau de atatea ori ca suntem prea mici sa intelegem o anumita situatie, iar noi ne simteam ofensati ca exista lucruri pe care mintea noastra nu le poate pricepe. Ei bine, si acum avem inca de invatat si uite cum incercam sa fim in varful moralitatii pe treapta noastra de varsta.

Pledam maturitate in fiecare argument, fara sa ne gandim daca este veridic sau nu. Atata timp cat avem o explicatie, avem castig de cauza.
- Am si eu o perie roasa intr-un colt. - Odata am fost la tara si am un caine acolo si… Iata justificarea. Intelegem situatia periei, dar nu stim totusi de ce exista, cand o putem lasa la o parte si lua o perie noua. Asta inseamna motivatie, nu? Sa iti iei o perie noua [exemplu simplu]

Dar atunci cand dam “erase” la unele momente din trecut, la dezamagiri, esecuri, sau situatii in care am patit-o bine de tot; fara sa ne lasam coplesiti, totusi fara sa devenim imuni la reintalnirea cu vechi dificultati, incercam sa le tratam mai bine a doua oara. Asta se cheama automotivatie. E tot o metoda de invatare si se rezuma simplu la: vreau. Si oricat ar parea de subiectiv, nu isi are orignea doar in noi, fie ca ii punem sau nu mirificul prefix “auto-“.

Fara sa par sentimentala. descriere
De ceva nopti am senzatia ca gandul imi paraseste partea constienta si ma duce exact unde vrea, in trecut sau in locuri in care nici macar nu am mai fost, pe care nu le pot numi nici viitor si nici dorinta. E ca o metoda succesiva de cadre, flash-backuri si reveniri la realitate. E obositor. Se opreste abia cand intru in inconstienta visului, la fel de zbuciumat.
Ce au comun aceste seri e o senzatie care ma stapaneste la un moment dat si pe care o numesc Fuziune. E un fel de pliere a prezentului pe un trecut care a insemnat ceva, printr-o inlantuire de trairi asemanatoare si deosebiri nedefinite, corespunzatoare celor doua timpuri. Retrairi pe care le cred adevarate, momente care se asociaza doar in inchipuire si se confunda, luptă intre impulsul momentului si prudenta si poate teama. Nu are amanunte, e compusa din cele mai simple imagini, insotita de cea mai simpla moleseala usor coplesitoare. Se simte la nivel fizic ca o imbratisare calda care ma sufoca, apoi ca un gol din care lipseste o imbratisare. E doar o simtire fara vreo semnificatie, incontrolabila, care ma avertizeaza cat de departe poate ajunge o imaginatie obosita.
Fara concluzii.