Andra C

De-ale omului…ma gandeam azi la tot ceea ce dureaza pe termen lung. Si mi-am pus intrebarea daca nu cumva toate apropierile astea si toata fidelitatea si statornicia pe care o avem fata de cineva nu se datoreaza simplului fapt ca au facut o buna bucata de vreme parte din viata noastra. Prietenii pe care le avem de ani de zile cu toate ca ne-am schimbat si nu exista zi in care sa nu ne scoatem ochii; nici macar nu ne mai potrivim, dar staruim in acelasi loc, de ce? Fiindca mai sunt totusi momente care pastreaza farmecul acela de la inceput si ne dau senzatia apropierii? Sau, intervine aici o alta notiune: obisnuinta..
          Intensitatea si prezenta sunt variabile, neglijabile in ceea ce priveste aceasta notiune. Atata timp cat ceva se manifesta constant in viata noastra este inglobat automat in sfera obisnuintei.Proximitatea asta “spatio-temporala” nu poate sa nu ne duca la un moment dat la momente destul de intime cu cineva, destainuiri, si sa exagerez, compromisuri.
           Asta consider azi…maine poate voi avea mai multa incredere in prietenie. Deocamdata ma rezum la un concept social.
          “La oameni obisnuinta e totul, si asta in orice domeniu, chiar in relatiile dintre state sau in politica. Obisnuinta este motorul principal.” – Dostoievski

Oamenii mananca pamantul si il transforma in oameni. O sa ramanem fara pamant, plutind in neant. Investim toate resursele pt a sti totul si in cele din urma o sa plutim in nimic. Sau poate ne vom adapta, transformand rezultatul resurselor in resurse. Asta inseamna evolutie? Si undele, starile, existentele imateriale, pana si acestea se condenseaza si se dilata, distribuindu-se inegal in materie si modificandu-i continutul. Si lucrurile imperceptibile ce coexista cu „noi” se supun acestei legi. Suntem un vast univers de fuziuni frumoase, inconstiente de existenta paralelismului. Nimic nu se genereaza, nimic nu se pierde, totul se conserva.